3 ani

Da, au trecut deja 3 ani de cand m-am imbarcat in marea mea “aventura canadiana”. Privesc in urma si vad ca printr-o ceata toate lacrimile, inima zdrobita si nesiguranta cu care am plecat pe acest drum. Cand imi compar povestea cu cea a altor romani de aici, traseul meu a fost lin. Nu m-am zbatut prea mult sa imi obtin viza, nu am asteptat ani de zile si n-am impins dosare de colo-colo. Am semnat cateva hartii, pasaport + cateva fiole de sange sub miscroscop si asta a fost. Dar, in spatele cortinei, s-a dus o lupta sangeroasa. Sa pot pleca, a trebuit sa imi adun toate fricile si regretele intr-un ghem, sa ascund ghemul in inima mea si pe mine, cu totul, sa ma impaturesc si sa ma bag in buzunarul gecii de iarna. Alexandra-corpul, ghidata de ceva pragmatism si impinsa din spate de incurajarile familiei, s-a urcat intr-un avion si a zburat peste ocean. Alexandra-sufletul s-a dezmortit mai tarziu. Nu regret nimic.

Nu mi-a fost teama nicio secunda ca nu ma voi adapta. Sau ca nu ma voi descurca aici. Rational, intelectual, aveam toata increderea in mine. Ce imi lipsea era certitudinea ca fac ce trebuie. Am mai spus si alta data: simteam ca pierd ceva (ce oricum nu mai aveam demult) si eram paralizata de gandul ca, poate, plecarea in Canada va fi “greseala vietii mele”. Romantic, nu? Dar astea sunt ganduri inevitabile atunci cand despici firul in patru si, apoi, fiecare 1/4 de fir in inca 4 si tot asa. Iar eu nu am facut altceva decat sa gandesc “problema” din toate perspectivele timp de cateva luni. Tot ce auzeam din jur era “pleaca”. Tot ce auzeam dinautru era “frana” si “esti sigura?”. Pana la urma, tata mi-a zis “Orice ai face, tine minte ca toata lumea e de partea ta”. Se referea, desigur la mana de oameni (familie, prieteni) care inca ma mai iubesc. Dar cuvintele astea  m-au tinut pe linia de plutire.

In ultimii de 3 ani am invatat multe lucruri. Sau asa imi place sa cred. Am devenit un om mai deschis, mai sincer cu mine insami, mai pragmatic si mai fericit. Am reusit sa fac pace cu mine, cu greselile mele trecute. Mi-am deschis ochii catre un nou tip de visare. Atunci cand nu ai nimic, toate bogatiile si misterele lumii se intind in fata ta si asteapta sa le cuceresti. Nu am avut nimic cand am venit, si inca nu am nimic. Nimic de pierdut.

Probabil multi dintre voi ati simtit, macar o data, nevoia sa evadati din propria viata. Eu mi-am dorit de multe ori sa dispar ca si cum n-as fi existat. Imi doream sa scap de responsabilitate, de vinovatii, de durerea interioara. Am fost, intotdeauna, o privilegiata a sortii si nu stiu ce sunt problemele adevarate. N-am trecut prin dezastre, n-am cunoscut boala. Dar am avut partea mea de dureri, mai mari sau mai mici si multe auto-induse. Canada a pus o distanta considerabila intre mine si aceste dureri. A fost o evadare fizica dintr-o lume simbolica, o renastere. Nu ma simt mai inteleapta sau mai valoroasa, doar mai fericita si mai autentic “eu”. Asa incat vreau sa multumesc tuturor celor care m-au incurajat acum 3 ani, celor care mi-au povestit de vise frumoase inainte ca eu sa le vad. Celor care mi-au ascultat fricile si m-au lasat sa plang in imbratisarea lor (Sorinel, asta esti tu 🙂 ). Celor care m-au iertat, lasandu-ma sa plec cu o foaie mai putin patata. Celor care m-au tinut de mana pana mi-am impachetat nimicul in 2 valize. Celor care m-au condus la aeroport, fizic si emotional. Celor 2 care m-au tinut distrasa in multele ore de zbor (Jon si Horea, sa nu fie dubii) si tuturor celor care m-au asteptat de partea asta a oceanului, care m-au ajutat sa ma simt mai putin straina si mi-au cumparat si uscator de par 🙂 Multumesc!

O poza (nu prea reusita) din avion. Ca intotdeauna, dadeam instructiuni 🙂

img_1595