5 ani

Dragii mei,

 

Au trecut 5 ani de cand mi-am impachetat bagajele in 2 geamantane si mi-am luat zborul spre marele necunoscut numit Toronto. 5 ani frumosi. 5 ani plini de entuziasm, noutati si bucurie. 5 ani care mi-au testat limitele si credintele. 5 ani de independenta, invatare, economisire. Si, uite asa, pe nesimtite, s-au sters din liniile care ma faceau sa gandesc in termeni de “acasa in Brasov” si “acasa in Toronto”. S-au estompat necunoscutele si temerile. S-au pus bazele unui prezent de care sunt foarte multumita si ale unui viitor pe care il astept cu optimism si hotarare. Am crescut.

 

Desi ma simt la fel, in sinea mea, ma surprind facand si gandind altfel. Mi-am construit o lentila rozalie si incerc sa privesc viata prin ea. Unul dintre primele ganduri legate de Canada a fost ca pot sa ma reinventez, sa fiu cine vreau, sa spun o poveste care sa imi placa. Libertate= sa nu te cunoasca nimeni (adica sa nu te poata judeca nimeni pentru lucruri din trecut, pe care oricum nu le mai poti schimba. Deci, pe care nu le poti lasa sa te defineasca.) + sa n-ai nimic de pierdut. Am inteles ca orgoliul e un balon plin cu dioxid de carbon – un rezultat al faptului ca traiesc si respir, dar care nu-mi aduce nimic bun. Si ca am optiunea sa nu continui sa-l umflu. Nu e usor, mai ales daca ai experienta de xx ani sufland in el. Mai ales daca aerul din balon e cald si-ti da un sentiment de confort. Mai ales daca aerul din balon iti vorbeste despre riscuri, frici si pericolele care exista in afara lui. Si tu il asculti. Dar e constructiv. Mi-am muscat limba de nenumarate ori in acesti ultimi ani. Mi-am antrenat rabdarea de a asculta pana la capat ideile care nu-mi plac, adevarurile grele si oamenii care nu sunt ca mine. Si am inteles ca lectiile se ascund, de multe ori, in spatele unor cuvinte care perforeaza balonul. E greu sa-ti vezi umbrele. Dar merita efortul.

 

Am fost dintotdeauna un visator. Acum sunt un visator cu o lista (de obiective – visuri transpuse mai concret in lumea reala). Imi spun, in fiecare zi, ca sunt neinfricata. Si o sa repet asta pana cand va deveni un fapt de necontestat. Sunt convinsa ca viata e despre riscuri, despre nou si drumuri nepavate. Despre curajul de a explora, de a fi vulnerabil, de a visa mereu la mai bine (asta include eforturile de a deveni mai bun – uman, professional, ecologic etc.). Despre responsabilitate individuala. Despre autocunoastere si acceptare. Despre fericire, asa cum o vede si o construieste fiecare. Astea sunt gandurile care ma pun in miscare in fiecare zi, cu convingerea ca cei mai frumosi ani inca nu s-au intamplat. Ca magia e in mine.

 

Sunt foarte recunoscatoare sa am oameni buni langa mine. Primul pe lista fiind Horea, fara de care n-as fi putut sa-mi mentin sanatatea mentala (atata cata e J ) si nici sa-mi indeplinesc multe dintre visuri.

Sunt recunoascatoare ca pot sa imi impart experientele si sufletul cu oameni care ma inspira, care ma fac sa gandesc, care ma forteaza sa (ma) schimb.

Sunt recunoscatoare ca am gasit o lume care mi se deschide. Ca am avut curajul sa bat la usa si sa intru. Ca nu m-am oprit inca.

Sunt recunoscatoare pentru putinele perechi de ochi care vor citi aceste randuri si vor incerca sa ma cunoasca, sa ma inteleaga. Sunteti parte din mine, din istoria mea.

 

Gata, termin cu filosofarile si spun simplu: La multi ani! La multi ani, Horea! La multi ani, Ionut! La multi ani, Canada!

 

Va pup,

Alexandra