20.08 – Mov cu aroma de cirese

Am scris asta acum un an. Prinsa in nostalgia unei zile care a insemnat mult. Imi raman amintirile si ceva fictiune. Povestea reala s-a incheiat, dar nu intru in detalii. M-am hotarat sa imi asum mai multe riscuri in ceea ce scriu/public pe blog. Enjoy!

__________________________________________________________________

Cred ca mi-a fost frica de oameni dintotdeauna. Nu atat de actiunile lor, cat de complexitatea a tot ce se afla inauntru. Necunoscutul. Ideile, dorintele, planurile. Necontrolatul din altii care, inevitabil, se extinde in lumea exterioara si, cumva, asupra mea. Desigur, n-am fost dintotdeauna atat de constienta de aceasta frica si nici nu mi-am explicat-o atat de clar. Dar m-am ascuns in spatele mastilor si situatiilor. Si am fugit de multe ori de apropierea autentica. M-am luptat ceva vreme si cu dragostea. Cu idea de a ramane “gol” in fata cuiva, de a fi vulnerabil. De a renunta la toate armele si decorurile si a accepta idea ca altcineva, un om, detine o parte din tine. Ca te poate controla. Ca te poate rani. Ca te poate ridica de pe pamant. Ca te poate strivi dandu-ti drumul din zbor. Ce frica imi e de dezamagire! Ce frica imi e de esec! Ce frica imi e de abandon! Ce frica imi e de dragoste si de oameni! Si am avut parte din plin de toate…

Mi-a fost frica si de El. Nu de la inceput, pentru ca ne-am cunoscut intr-un context in care aveam intre noi oameni si situatii si jocuri si tot felul de lucruri. Asa incat nici nu prea il vedeam. In spatele mastilor lui, cred ca nici el nu m-a vazut pe mine. Dar a fost curios. Si a inceput sa razuiasca cu unghia la suprafata ornamentelor mele si, cumva, a reusit sa vada inauntru. Ma intreb, acum, de ce l-am lasat. Daca am avut incredere sau daca am vrut doar sa ma joc. Mai vreau, uneori. Cred ca l-am perceput atat de departe incat nici nu m-am preocupat ce vede. La inceput. Si nu stiu ce a vazut, dar a vrut sa vina mai aproape, sa vada mai mult, sa zgarie putin si din mastile si steagurile lui. Sa ma lase sa vad si eu. Iar eu mi-am facut iluzia ca am ceva culori frumoase pe interior (printre restul lucrurilor de pe acolo, in semi-intunericul si semi-cunoscutul meu). Ca n-o sa vrea sa le pateze. Ca armata mea rationala o sa ma apere si n-o sa dispara nimic din recuzita, la final. Prostii!

Pastrez inca amintirea ca pe o comoara. Amintirea zilei in care, ca in povestile cu printese si cavaleri, m-a cautat prin desert, in soarele arzator. Ziua in care am facut punte intre fricile mele si fricile lui, incercand sa le anulam impreuna. Ziua in care si-a riscat orgoliul. Ziua in care si eu am calcat un pic pe al meu. A fost demult. Era vara. Eram “intreaga” pe atunci. Curata intre toate fricile si sperantele mele. Un pic dornica de viata si un pic curajoasa.

Era vara si cred ca il doream de ceva vreme. Doar ca ma ascundeam si cautam in el orice indiciu ca imi va face rau. Sa pot fugi din timp. Sa ma salvez. Prizonier in propriile frici si dileme, mi-a dat ceva motive sa ma indoiesc. Dar era vara. Si ceva din mine (mai puternic decat suspiciunile, mai puternic decat temerile, mai puternic decat neincrederea in mine) cauta. Cauta continuu si ma rascolea pe dinauntru. Cred ca va imaginati ca o fata care s-a temut de oameni dintotdeauna nu prea stia care e raspunsul pentru aceste cautari. Ah, dar urma sa aflu!

Imi amintesc fiecare detaliu, fiecare replica, fiecare gest. Dar ma gandesc ca nu asta conteaza acum. Mana lui a prins mana mea. Mi-a stat inima pret de o secunda, dar era atat de bine incat n-am protestat. Au urmat apoi ore (dar cine mai avea notiunea timpului?) in care nu am facut altceva decat sa vorbim. Mergeam prin statiunea plina de oameni, dar nu vedeam si nu auzeam nimic altceva. Hipnoza? Nebunie? Imi dau seama ca toate astea suna ca un cliseu, dar asa le-am trait. Am vorbit despre totul si nimic. Despre ce se naste intre noi si cum am vrea sa crestem acel necunoscut. Despre cum am ajuns sa ne cunoastem. Ne-am asezat pe o terasa unde eram doar noi. Si o pisica neagra care se juca printre picioarele noastre. M-a privit in ochi si mi-a zis ca e al meu. Asta da concept! Eu eram pregatita sa ma lupt cu ideea ca cineva vrea sa ma aiba, iar el ma privea si (de parca ochii lui albastri nu erau sufficient incat sa ma debusoleze, intr-o seara de vara in care sufletul meu oricum cauta) mi se aseza in palma. Sa il ridic la cer si sa am grija de el. Sa nu ii patez culorile si sa nu ii fur artificiile. Primul nostru sarut are aroma de cirese.