Dragii mei,
Am ratat ziua exactă a aniversării, încercând să-mi dau seama ce simt. Au trecut șapte ani de cand mi-am luat geamantanele, pașaportul, sufletul, și mi-am început “aventura canadiană”. Credeam că va fi un experiment, pentru doi ani (durata primului permis de muncă). N-am știut la ce să mă aștept; toate cunoștințele mele despre Canada se limitau la vreme (preconcepții). Și capitală (pentru că era unul dintre exemplele-capcană pe care se punea accent la geografie). Despre Toronto nu știam nimic. Nici măcar nu căutasem poze, ceea ce acum mi se pare de neconceput.
Au trecut ca printr-un vis. Am multe amintiri care atestă că, într-adevăr, au fost șapte ani. Dar, în sinea mea, nu pot să cuantific cât timp a trecut. E foarte bizar! Parcă m-am născut aici și, în același timp, parcă abia ieri am plecat din România. Iar 2020 a șters și mai mult hotarele timpului, cu toate restricțiile de carantină și lucratul de acasă permanent. Cert e că nu (mai?) aud glasul pământului (românesc). Mi-am construit un sine cu care trăiesc in pace și armonie (în cea mai mare parte a timpului). Am o viață lipsită de griji și mă consider super-norocoasă; n-am regrete.
Mă mai leagă de “casă” câteva prietenii pentru care sunt recunoscătoare. Părinții. Un sac mare de amintiri, pe care îl mai deschid din când în când. Limba română, vorbită zilnic. Salamul de biscuiți, la care am devenit expertă. Încerc să nu uit de unde am plecat (geografic, emoțional). Încerc să glorific (un cuvânt un pic dramatic) lucrurile bune din trecut, din România, din mine. Și să învăț din părțile mai puțin frumoase. Canada (experiența, nu țara în sine) e oglinda care mi-a arătat puțin mai clar cine sunt, cine vreau să fiu, și cum să navighez spre tot ce îmi doresc.
Vă las cu câteva gânduri de azi dimineață, când mi-am savurat cafeaua și răsăritul pe balcon, la minus câteva grade. Nu sunt fan al poeziei fără rimă. Nici nu știu cum să împart propozițiile în versuri individuale. Dar asta mi-a ieșit din cap, vrând-nevrând.
Șapte
Lăsăm în urma vieți. Dezbrăcate. Haine murdare
Pe care plănuim să le spălăm în altă zi. Iar zilele…
Trec înșiruite pe fir de mătase. Una după alta, egale și pline.
Muntele de haine se înalță către cer. Până nu mai găsim,
În el, acea primă cămașă pătată cu sos de roșii.
Ne amintim de ea; ce noroc! Am murdărit-o în prima zi.
Prima zi de Canada, când Jon ne-a calmat emotiile (și foamea)
Cu paste.
Știi despre ce zi vorbesc! Când ai fost prima dată la Starbucksul
De la Yonge & Wellesley, cu Horea. Te-ai trezit cu inima-purice.
Așteptând un semn. Poate un mesaj, răspuns la mesajul tău. Ultimul.
Poate un cărlig cu care să te agăți de prezent. Cam multe gânduri
pentru o dimineață! Prima dimineață. Și, totuși,
Cămașa e rătăcită. “Oricum nu ți-ar mai veni”, îți spui.
“Oricum, nu mai e la modă”. Și, totuși, cât de dragă îți e amintirea ei!
Amintirea ta.
P.S. Cămașa era metaforică. Starbucksul la care am fost în prima zi s-a închis, între timp, dar am o fotografie.
aventura canadiana 