De vorba cu Lucian Blaga

Dragii mei,

Am aruncat un pic de momeala in postarea trecuta, o intrebare despre cine mai e pe aici si de ce. Nu mi-a raspuns decat ecoul, asa ca reiau firul cu aceeasi viziune cu care am inceput sa-l tes: scriu pentru mine. Daca se iveste vreun calator ratacit, cu ceva pareri sau dorinte, sa-mi dea de stire.

Am citit saptamana trecuta o carte cu sfaturi pentru scriitori (titlu la care aspir si eu, poate peste 20-30 de ani, cand imi iau inima in dinti si ma apuc de treaba). Printre altele, au fost mentiuni despre poezie. Recomandarea de a citi si de a scrie poezie. De citit poezie, mi-a fost oroare dintotdeauna. Am un volum de Minulescu pe care l-am adus cu mine, primit in dar de la un suflet care, intr-o alta viata, imi recita poezii. Imi scria poezii. Nu l-am deschis de 6 ani. Cred ca ultima data cand am citit cu intentie si atentie poezie a fost in liceu. Cand mi-era teama sa nu-l dezamagesc pe profu’ de romana (cea mai bomboana prof, jur).

Revenind… se pare ca am 20-30 de ani la dispozitie sa ma imprietenesc cu poezia. Daca vreau sa invat suficient cat sa pot scrie proza (aici e interesul meu). De scris poezie… am cateva caiete pline cu versuri. Cred ca m-a apucat pe final de clasa a 7a, cand n-am stiut cum sa-mi desfasor angoasele in lumea reala. Doamne, cat mi-as dori sa fi fost mai rebela! In fine, poezie naiva. Musai cu rima. Si o teama in suflet sa ma intorc acolo. Dar sunt dispusa sa incerc. O data. Si, apoi, mai vedem.

De ceva vreme am un prieten cu pisica si gradina. Si stand ieri in gradina, intr-un soare putin halucinant, privind umbra unui artar, mi-a rasarit in minte intrebarea: “oare eu fac umbra pamantului deagaba?”. Iar asta mi-a amintit de poezia lui Blaga “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” (cuvantul “strivesc” nu mi-l aminteam, dar stiam ca e ceva cu corola de minuni. Rusine sa-mi fie!). Am citit-o. Am mai citit si altele; iar “Amintire” pare sa fi atins o coarda sensibila in inima mea frigorifica.

“In mine se mai vorbeste si astazi despre tine” – un punct de contact cu Blaga, pe care altfel nu-l inteleg. Nu inca, in orice caz. Am citit versurile si mi-au venit in minte tot felul de lucruri pe care as vrea sa le adaug, sa oglindesc experienta mea in fereastra deschisa de el. Si asta e ce a iesit. Nu stiu daca e ok – legal, moral. Mai ales, moral. Strivesc corila de minuni? Poate. Sau poate ma inchin, in genunchi, la radacinile marelui Lucian. Multumindu-i pentru piatra de altar pe care imi astern coroana de brad.

Versurile le-am copiat de pe internet – va rog sa imi spuneti daca e vreo gresela, undeva. Carte nu am cu mine. Cuvintele in bold sunt ale lui; restul sunt ale mele. Teza intaia in ale poeziei.

Amintire alb si negru

Unde eşti astăzi nu ştiu. Trupul tau colinda prin locurile vechi, dar unde esti tu? Tu, cunoscut mie.
Vulturii treceau prin Dumnezeu deasupra noastră.
Dumnezeu se alinta, gadilat de pene. Ne arunca si noua cate-un miracol de impartit la doi, in dupa-amiezile ploioase si vinerile libere. Oare Dumnezeu stie unde esti?
Alunec în amintire, e-aşa de mult de-atunci.
O viata. Sau doua. Cam asa.
Pe culmile vechi unde soarele iese din pământ
privirile tale erau albastre şi-nalte de tot.
Bratele tale erau ancore. Calde si neinfricate. Soaptele noastre vuiau in fosnet de frunze uscate.
Astazi, Zvon legendar se ridică din brazi.
Ieri, Ochi atotinţelegător era iezerul sfânt.
În mine se mai vorbeşte şi astăzi despre tine.
Se canta. Se striga. Se furtuna. In mine inca se mai iubeste numele tau, pe care nu l-am rostit de veacuri, de teama ca-mi va sparge buzele cu greutatea-i.
Din gene, ape moarte mi se preling.
Invie, pe retina, umbre.
Ar trebui să tai iarba,
ar trebui să tai iarba pe unde-ai trecut.
S-o presar cu ciulini. Sa-i pun gard imprejur si sa n-o mai calc; talpile imi ard de dor.
Cu coasa tăgăduirei pe umăr
în cea din urmă tristeţe mă-ncing.
Oare tu…?

P.S. Subliniez ca versurile in bold ii apartin lui Lucian Blaga. Sa nu existe niciun dubiu.