1 Ianuarie 2017 – cu sania trasa de caini

La multi ani, tuturor! Sper ca nu ati exagerat cu mancatul de sarbatori. Si va doresc sa aveti un an cat mai plin de tot ce visati! Eu visez la aventura (de cativa ani, deja) :).

Spuneam la final de 2016 ca nu am asteptari mari de la noul an. Printre urari melancolice si cu dor, oameni dragi mi-au spus: “2017 va fi anul tau, Ale”. Si nu m-ar deranja sa fie asa πŸ™‚ Dar cred cu putere ca ingredientul magic se afla in interiorul meu, nu ascuns in cele 365 de pagini inca albe (acum mai sunt doar 355) ale lui 2017. Motiv pentru care m-am hotarat sa scriu frumos prima pagina. Nu am liniat caietul si nici nu mi-am cumparat stilou nou, dar imi propun sa creez povesti si amintiri frumoase pe care sa le astern acolo cum stiu eu mai bine. Sper sa aveti rabdare sa ma mai cititi. πŸ™‚

Revenind la 1 Ianuarie… am mai spus si anii trecuti ca obosesc si imi pierd din magie pe final de an. Coincidenta a facut ca in ultimii 2 ani sa nu pot pleca in tarile calde din cauza unor documente pe care statul canadian nu se prea grabeste sa mi le dea. Iar mie nu-mi place deloc sa ma simt blocata ca intr-o cusca. Ma intristeaza si ma plictiseste si imi mananca si ultima farama de rabdare. Rabdarea e acel lucru la care incerc sa lucrez de mult timp si insist si anul asta, poate-poate. Asa ca m-am hotarat sa imi schimb atitudinea si planurile, incepand cu 1 ianuarie. Daca nu pot pleca la caldura, sigur pot gasi ceva distractiv de facut chiar aici, la mine in ograda. Si am gasit: sania trasa de caini.

Era, de fapt, pe lista mea de dorinte inca din 2014. Locul 6 (in ordinea in care mi-au trecut prin minte) din aproape 300. Dar n-am masina si e si destul de scump. E departe… Am gasit mereu scuze si am prioritizat alte activitati, mai comode poate. Nu si de data asta.

Stiu ca n-am apucat inca sa va povestesc despre Muntele Curcubeu din Peru, dar acolo mi-am dat seama ca lucrurile si locurile greu de ajuns ma umplu cel mai mult de satisfactie si bucuria momentului. Sa ajung in Haliburton (unde era turul) m-am trezit la 4.30 dimineata pe 1 ianuarie (dupa ce dormisem putin, ca doar fusese revelionul) si am stat aproape 4 ore in masina, pe drum cu zapada si pustiu. Noroc cu cafeaua si sandvisurile pe care am reusit sa nu le uitam acasa (apropo, a mai facut cineva sandvisuri in noaptea de Rev? πŸ™‚ ). Dar am gasit acolo un peisaj salbatic, acoperit cu nea (care lispeste cu desavarsire din Toronto). Apoi…cainii. Pentru cine nu ma cunoaste prea bine: sunt obsedata. Iubesc cainii probabil anormal de mult. Zilele mele cele mai bune sunt cand ma intalnesc cu un caine in lift. Oboseala, tristetea, nervii – toate zboara dupa doar 2 secunde de mangaiat boticuri. Nedormit si 8 ore pe drum, pentru mine, merita si numai pentru 15 minute de mangaiat malamuti.

Malamutii arata fioros, mai ales cei care au un ochi albastru si unul caprui. Mie nu mi-e frica de caini, in general, dar parca mi-a inghetat sangele in vene cand a inceput unul dintre ei sa latre. Arata ca niste lupi. Dar sunt foarte foarte afectuosi. Le place sa fie mangaiati, nu stiu cum sa faca sa ti se aseze in brate, fie si numai cu capul. Sunt foarte ascultatori si foarte iubibili. Ca si mine, au o problema cu rabdarea. Lor le place sa traga la sanie si nu au apreciat deloc pauzele pe care le faceam pe traseu (de cele mai multe ori ne opream pentru ca tipii din fata noastra erau cam fricosi). La WinterDance au 150 de malamuti de toate varstele si canisa se poate vizita vara, daca sunteti curiosi.

Am avut convoi de 5 sanii, cu 2 persoane in fiecare sanie (un conducator si un pasager) si 5 catei tragand fiecare sanie.In fata erau pilotul (o femela pe care o chema “Licurici”) si copilotul (Gail), urmate de o adolescenta si doi “barbati” puternici si buni de tras. Gail a fost preferata mea. De fiecare data cand se oprea sanie, se intorcea spre sofer sa vada ce semnale ii da. Plecam sau nu plecam. Iar Licurici ii punea pe tot in miscare, chiar daca doar cu o secunda inainte se tavaleau pe jos sau sapau prin zapada. Am fost uimita de atata disciplina si organizare.

Ne-au facut un mini-training din care eu am inteles ca se pot intampla multe lucruri rele (pentru caini, nu pentru mine) si ca sigur-sigur o sa facem vreun accident. In practica, pe traseul pe care am fost noi si la pas de plimbare, lucrurile sunt foarte simple:

  • Daca esti pasager, trebuie sa iti tii mainile si picioarele in sanie, pe cat posibil. Altfel, risti sa te lovesti sau zgarii de copaci. Si sa faci poze.
  • Daca esti “sofer”, ai mai multe reguli, dar cel mai important e sa nu dai drumul niciodata saniei. Soferul sta cu mainile pe sanie si cu picioarele pe talpici si pe frana. In functie de relief, fie franeaza, fie se da jos si impinge. Simplu. Si foarte distractiv.

Mie mi-a placut mai mult sa fiu sefa decat sa stau in sanie. E cineva uimit ca mie imi place sa conduc/sa fiu sefa? :)))

Am facut cateva poze.

Si un filmulet. Video a trebuit sa il editez si sa tai din el toate comentariile noastre despre fundurile cainilor, bucatile cand se opreau sa isi faca nevoile si povestile mele despre Idtarod pe care nici nu mai stiu unde le-am auzit. Culoarea e putin ciudata din cauza zapezii; camera (Go Pro) nu a stiut sa isi echilibreze white balance si nici noi nu prea stim sa o folosim inca. Dar cred ca transmite destul de bine toata fericirea mea. Enjoy!

 

One thought on “1 Ianuarie 2017 – cu sania trasa de caini

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s