Romania – dupa 3 ani

Hello everybody!

Sarim peste partea in care imi gasesc scuze pentru ca n-am mai scris din mai si sarim direct la subiect: august 2017, Romania – prima mea vizita dupa aproape 3 ani. A fost o experienta de care m-am temut. O decizie de ultim moment. O bine-meritata reincarcare sufleteasca. M-am gandit sa impartasesc cateva ganduri cu voi, daca sunteti curiosi, O sa urmeze si o postare cu poze; va rog sa aveti rabdare.

Asa… revenind… Marele meu plan pentru 2017 era sa petrec o luna in Asia (Cambogia, Vietnam, Thailanda). Luna decembrie, mai precis, pentru a evita depresia de sarbatori. Doar ca, dupa rezidenta, am inceput tot mai mult sa ma gandesc la niste miscari pe plan profesional si mi-am schimbat putin prioritatile pentru urmatoarele luni. In concluzie, am dat vrabia din decembrie pe o vrabie mai tangibila, in august: Portugalia. Si Romania. Pentru ca ma simteam vinovata sa vin in Europa si sa nu trec si prin Romanioa. N-a fost o decizie usoara. M-am gandit si razgandit timp de aproape 2 saptamani. Am facut calcule, itinerarii. Mi-am cantarit visele, le-am consolat. Pana la urma, am ajuns la un rezultat fara virgula si ma bucur ca a fost asa. Pentru ca, ceea ce am perceput initial ca pe un sacrificiu facut pentru ai mei (ca timp petrecut pe drumuri, costuri si, mai ales, nervi) s-a dovedit a fi o mare impacare a mea cu Brasovul, cu minele meu vechi, cu un munte de amintiri si cu o gramada de regrete pe care le maturasem sub covor.

Timpul a fost scurt – n-am apucat sa ajung la Rogojeni, n-am mancat covrigi decat o data, mi-am cronometrat cafelele si imbratisarile. A fost scurt – suficient de scurt cat sa nu-mi pun (prea multe) intrebari existentiale, cat sa nu trebuiasca sa-mi resetez ceasul si cat sa nu ma obisnuiesc cu orele de masa si de somn. Scurt. Dar plin. Plin, mai ales, cu emotii. Am trecut prin toate stadiile sufletesti de care sunt capabila: ras in hohote cu sora-mea (=fericire pura), plans de dor (mai ales cu gandul la bunici si la toti dragii mei de la Rogojeni, pe care nu i-am vazut de ani), liniste si caldura cum doar acasa la mama si tata gasesti, tristete, singuratate, melancolie, bucurie, eliberare, dragoste. Multa dragoste. Am fost foarte surprinsa si induiosata de modul cum m-au intamplinat oamenii. Cum m-au imbratisat cu lacrimi in ochi, unii. Si nu, nu vorbesc de mama si tata. Mama a plans mai ceva ca o fantana arteziana, cu toate incercarile ei de a se abtine. Vorbesc de prieteni despre care credeam ca m-au uitat. Despre oameni care nu m-au vazut de ani, unii zeci de ani (Mada asta esti tu), dar cu care am reusit sa ma conectez instant. De parca n-am plecat niciodata. De parca sunt tot a lor. Da, asta e fost sentimentul cel mai pregnant: ca inca mai am un loc in Brasov, in Romania, in lumea pe care am lasat-o departe. Nu stiu ce as putea cere mai mult. Si nici cum as putea multumi pentru toate dovezile de prietenie si de iubire pe care le-am primit timp de o saptamana.

Nu ma mai intreb, ca in 2014, unde mi-e casa. Toronto mi-e aliat si ma simt bine aici. Mi-am construit aici un echilibru pe care il cautam demult. Mi-am deschis usi (si cate mai am de deschis!), mi-am facut planuri, mi-am construit ceva al meu. Dar scurta vizita in Romania mi-a amintit ceva important. Vorbele pe care mi le-a spus tata in drum spre aeroport, in frigul de 29 ianuarie 2014, cand eram pierduta si speriata: “Nu uita ca noi toti suntem de partea ta”. E mare lucru. Si, dupa 3 ani, mi s-a confirmat ca acei “toti” nevazuti sunt multi si pretiosi. #recunostinta

Va arat o poza care mi se pare foarte reprezentativa (in general, dar mai ales cand vizitez un loc nou). Mai jos, puteti citi cateva randuri scrise acum 3 ani (cand am fost in vizita pentru 3 saptamani) pe care incepusem sa le scriu pentru blog, dar ma hotarsem apoi sa le ascund. Le-am copiat asa cum le-am scris atunci; n-am facut nici macar corectura. Si nu vreau sa explic nimic; va dau doar acces la o parte din mine, asa cum eram si simteam in 2014.

Intotdeauna in elementul meu cu aparatul foto in mana. 🙂

DSC_8401

 

______________________________________________________________________________________________

Incerc sa lucrez, in bucataria mea din Brasov. Si spun “a mea” doar pentru a mentine lucrurile simple si a ma concentra pe ceea ce conteaza cu adevarat in relatarea asta. Prin fereastra larg deschisa intra miros de toamna, de octombrie racoros si foc in soba. Nu stiu daca sunteti familiari cu mirosul, dar pentru mine e mirosul dinainte de ziua mea. Un miros pe care as putea sa-l identific oricand si sa-l plasez temporal cu mare acuratete la inceput de octombrie. Inchid ochii si mintea imi zboara departe. La diminetile cand plecam la liceu, cu ochii deschisi dar mintea inca adormita. La prima zi de facultate. La atatia si atatia ani in care Andrei a fost departe. Mi se pare atat de greu de suportat singuratatea de toamna! Singuratatea vine din mine, din sufletul meu. Ca un strigat salbatic ce nu poate fi oprit. Si, in seri ca astea, inteleg de ce oamenii se hotarasc uneori sa moara. De ce e simplu sa te abandonezi in ceata lumii si sa nu mai fii.

Sunt inca in Brasov si ma bucur ca am reusit sa ma aduc pe linia de plutire. Mi-a fost teama ca o sa ma prabusesc. 7 kilometri sunt chinuitori atunci cand te lupti cu dorinta si respingere in acelasi timp. Am suferit numeroase atacuri de panica pe strada, in special in locuri unde mi se pare ca sansele unei intalniri neplanificate sunt mai mari. La banca sau la casa de schimb valutar, in Carrefour, la intersectia Toamnei cu Zizinului. E ridicol, dar e real. M-au trecut toate transpiratiile si toate palpitatiile pana am schimbat 100 de dolari (pe care tanti de la banca s-a incapatanat sa ii numere de vreo 4-5 ori, in timp ce eu simteam cum mi se taie picioarele si nu prea mai respir). E stupid!

Am vrut sa scriu. Am si inceput, de cateva ori, dar mi-e prea greu. Brasovul e ca o rana deschisa inca si tot ce pot sa fac e sa ma ghemuiesc in mine si sa astept sa decolez. Suna prea teatral, poate, dar e adevarat. Nu vreau sa fiu judecata. Nu vreau sa fiu compatimita. Si, mai ales, nu vreau sa fac rau nimanui. Sunt constienta ca sunt oameni care ar suferi citind anumite lucruri si vreau sa ii protejez. Mai ales pe ai mei. E foarte ciudat procesul asta. Cum or fi reusit altii sa scrie carti intregi cand eu ma chinui sa scriu o pagina amarata despre cum e revenirea in Brasov dupa 8 luni?

Brasovul e o promisiune facuta alor mei, mai mult sau mai putin constient. O promisiune ca nu uit cine sunt. O promisiune ca inca ii mai iubesc, ca mi-e dor. Ca, intr-o zi, o sa ma intorc. E, poate, o promisiune facuta mie. O promisiune ca o sa ma reconstruiesc si ca o sa “ma intorc barbat”, cum ar zice Tudor. Ca o sa integrez in mine binele, raul, miracolele traite, si ca o sa merg mai departe. Ca o sa ma opresc din a alerga dupa trecut. Ca nu o sa-mi dau voie sa ma pierd in lume sau printre straini. Brasovul e o responsabilitate si o resimt puternic in fiecare minut de cand sunt aici.

Mi-am construit, in Toronto, o cutiuta in care m-am bagat cu totul, sa pot trai controlat. Cred ca stiti ce vreau sa spun. I can contain myself. Nu doar ca ma protejez de vanturile si cutremurele din afara, dar ma pazesc de cel mai aprig dusman al meu. Adica, de mine. Si totul mergea foarte bine. Pe cuvant. Nu ajunsesem intr-un punct in care sa ma declar fericita, dar traiam zi de zi cu un sentiment pozitiv. Traiam locuri noi, oameni noi, lucruri noi. Da, le traiam. Si nu incerc sa spun ca regret ca am venit in Romania si ca am iesit din cutiuta mea. Dar as fi vrut sa ma pregatesc mai temeinic. Sa nu ma mai stresez atat ca o sa imi spuna lumea ca m-am ingrasat, ci sa exersez respiratul.

2 thoughts on “Romania – dupa 3 ani

  1. Am citit post-ul de cand l-ai scris si pana azi m-am gandit la cat de profunda esti:)traiesti si transmiti emotie..trebuie sa faci ceva serios din treaba asta:) trec si peste faptul ca nu ai scris nimic de mine:))dar stiu ca si la mine te-ai referit, stiu ca am fost o particica din bucuria ta, te pup tare!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s