100 de zile de fericire – partea I

Am terminat, foarte recent, cartea scrisa de Fausto Brizzi. Am ras, am plans. Mai ales plans. In hohote. Mi-a placut. Dar, mai mult decat orice, mi-a ramas lipita de creier. Cred ca toti ne-am intrebat (macar o data) ce am face daca am sti ca mai avem x luni de trait. Eu m-am intrebat de mai multe ori, cand persoane dragi mie au fost diagnosticate cu diverse forme de lupte-deja-pierdute. “Ce as face daca as avea 2 luni? 6 luni?” Nu stiu… mecanismele mele interioare se blocheaza la stadiul de negare. Iar “luni” suna, totusi, a ceva consistent. Cand te intrebi ce ai face daca ai avea x zile, e si mai greu. Si sper sa nu fiu nevoita niciodata sa privesc dincolo de o situatie ipotetica.

Dar… pe langa rascolit temeri si indoieli, cartea mi-a mai deschis si usa catre trecut.  Poate in combinatie cu Flow (pe care o citisem cu cateva zile inainte). Simplu de tot: “Care sunt cele mai fericite 100 de zile ale mele de pana acum?”. Un exercitiu la care lucrez de aproape o saptamana si pe care vi-l recomand. E mai greu decat ma asteptam. In primul rand, imi dau seama ca am uitat foarte multe din experientele copilariei. La nivel senzorial, organic. Imi amintesc lucruri care s-au intamplat, dar nu mai am imaginea mentala si emotionala a acelor zile. Pentru ultimii ani, inca am filmuletele intacte si le pot rula la comanda, dar pentru copilarie…Nu mai sunt convinsa ca lucrurile pe care mi le amintesc sunt chiar amintiri si nu imagini fabricate.

Apoi, pentru a ajunge la cele cateva perle pe care le caut, ma vad nevoita sa navighez si prin ceva mari negre. Nu multe; am fost o privilegiata. Dar ma impotmolesc in 2010-2011 + o buna parte din 2013. Ani inconjurati de intuneric si plini cu cioburi. Lucru manual. Auto-tortura. Si o mica doza de drama queen, ca altfel n-as fi eu.

Si, nu in ultimul rand, ma pune la incercare definitia fericirii. Nu stiu cum sunteti voi, dar pentru mine zilele de fericire exaltata sunt diferite de cele de usurare (cand te bucuri ca ai scapat de ceva), mandrie (pentru vreo reusita) sau liniste. Zilele de fericire au un extra-mot de frisca si sclipici + 3 catei si alte animalute + orice forma de magie. Nu sunt multe, dar cu atat mai pretioase. Si mai e ceva: intr-o existenta lipsita de zbucium, razboaie, boli, saracie etc. etc., m-am obisnuit cu binele. Si binele nu e egal cu fericirea. Fericirea are aripi de fluturi si coada de sirena. Fericirea e ca un fulg: unica, perfecta, pura. O tii in palma pret de o secunda si iti agita toate moleculele. Insa, dupa secunda ei de glorie, s-a dus. Trebuie sa gasesti alta si alta. Mai mare, mai calda, mai zambareata, mai. Cred cu tarie ca fericirea e o experienta incrementala (da, exista cuvantul). O fi bine? O fi rau?

Asa… am ajuns, pana acum la 35 de zile. Le-as numi “momente” mai mult decat “zile”. (Paranteza: mi-a spus cineva, nu demult, ca nu poti trai din momente. Il contrazic. Viata toata e un moment. Si fiecare moment trebuie savurat si inramat. Pentru ca, la final, nu ne raman decat cele cateva sclipiri intr-un ocean de “bine” si de “normal”). Lista e una extrem de intima si e scrisa, in principal, pentru mine. Ma bucur daca va deschide si voua ceva cutii cu amintiri/fantezii. Va rog, dati-mi si voi o zi din fericirea voastra. Prin comentarii direct aici, email, Facebook/Instagram/Whatsapp, telepatie, porumbel calator. Ma mut de la 1 Noiembrie, deci nu trimiteti scrisori 🙂

Ordine aleatorie. Asa cum mi-au venit in minte…

1. Prima data cand am fost la mare. Cred ca aveam 5-6 ani. N-am nicio poza de atunci, nici mentala si nici fizica. Dar, din povestirile alor mei si din faramele pe care mi le amintesc eu, am construit un muzeu al acelei zile. Entuziasmul, nerabdarea. Bucuria cand am gasit ajuns la hotel si am vazut cateva gramezi de nisip. Imi povestisera ai mei ca e mult nisip “la mare” si am crezut ca ala e. Era, cu siguranta, cea mai mare gramada pe care o vazusem pana atunci. Am cerut lopatelele instant; s-au luptat ai mei sa ma convinga ca acolo e doar introducerea. Sa vezi ochi mari si chiuituri cand am ajuns pe plaja! Tin minte ca mi-a fost frica sa intru in apa si ca “exploram” doar tinuta de mana de prietena mea (Deli, cu 2 ani mai mare decat mine. Familia lor ajunsese in statiune cu cateva zile inaintea noastra; erau “veterani”). Eram un lant uman: eu, sora-mea, Deli, Robi. Nedespartiti si in culmea fericirii. Pe Robi si Deli o sa-i mai intalniti la cel putin un punct de mai jos; au fost prietenii nostri cei mai buni si o constanta a copilarie noastre fericite. Si raman prieteni dragi si acum, doar ca nu ne mai tinem de mana la fel de des.  🙂


2. Craciunul cand am primit papusi Barbie cadou – nici aici nu mai stiu exact cati ani aveam. 8? 9? Aveam deja televiziune prin cablu si vedeam reclame la Barbie pe toate canalele de desene. Si le doream cum nu tin minte sa fi dorit alte jucarii. A mea era imbracata in alb si avea un bebelus-fetita. Sora-mea primise una imbracata in roz, cu bebe-baiat. Blonde, parul impletit. Cu “mecanism” = puteai sa le indoi mainile si picioarele. Magie! Mama ne-a tinut prelegere despre cum nu e ok sa le desfacem parul si sa le pieptanam, ca e facut din plastic si se strica. Dupa 2 minute (adica atunci cand mama a iesit din camera), papusile erau deja pietanate si facusera si schimb de haine. De bebei am facut schimb mai tarziu. Dupa maxim o saptamana, le-am si vopsit parul cu mina de la creioanele colorate. Ideea lu’ Deli, auzita cine stie pe unde. Robi si Deli au primit si ei Barbie tot atunci si ne jucam impreuna. Robi a fost unul dintre baietii care spargeau stereotipurile de gen inca din ’90, sub influenta noastra.


3. Prima data cand am zburat cu avionul – eram in clasa a 4-a si mergeam in Irlanda, intr-un schimb de experienta cu o scoala de acolo. Am avut loc la geam si nu ma mai saturam sa ma uit afara, fermecata. Cand am decolat din Bucuresti ploua, iar noi ne-am ridicat deasupra norilor. A fost ca un rasarit invers, cand soarele sta pe loc si tu te misti spre el. Am lasat sub noi, in straturi: ploaia, nori negri, nori albi si curati. Deasupra – albastru. Dedesubt – vis pufos si alb. Parca imi venea sa ma arunc si sa testez daca ma opresc ca pe un pat moale. Nu m-am gandit la miracolul tehnologic care ne permite sa plutim la 10 mii de metri altitudine, intr-o cutie de tabla. Eram fascinata de ce se intampla afara si nu-mi venea sa cred ca mi se intampla mie. Era pe vremea cand zborul era, inca, un privilegiu. Tin minte ca mi-a fost teama la decolare si m-am tinut strans de manerele scaunelor. Langa mine statea un baiat (Alex) care facea pe eroul; cred ca m-a tinut de mana la un moment dat. Sau doar mi-am dorit sa ma tina de mana? Asta e alta poveste… Mai tin minte cum am vorbit cu stewardesa in engleza (cred ca a fost prima data cand am vorbit in engleza in afara scolii) si am cerut suc de portocale. Mai tin minte si cum isi rodea unghiile profu’ de mate care era cu noi, rugandu-se sa nu ne prabusim la Balotesti (accidentul de la Balotesti se intamplase cu doar cateva saptamani inainte). Cum am ras tot drumul pana la aeroport, in microbuz. A fost o zi perfecta. Atunci mi-a intrat in cap ca vreau sa fiu stewardesa, sa-mi petrec viata in zbor calator. Mi-am dorit asta pana in liceu, cand eram hotarata ca vreau sa fiu ambasador. Momentan sunt manager de proiect 🙂


4. 20 august 2003  – in mod absolut cea mai fericita zi din viata mea de pana acum. Si nu e prima pe lista pentru ca am facut eforturi sa nu incep cu ea. Am incercat sa merg pe linie cronologica, initial. Pentru ca e cliseu. Pentru ca apartine unei alte vieti. Pentru ca mi-e greu sa vorbesc despre ea la timpul trecut si atat. 20 august a fost TOT.


5. 6 Decembrie 2007 –  Erasmus, Ancona. Inceputul zilei ne gaseste pe mine si pe sora-mea intr-un club numit Noir, inconjurate de spanioli, dansand frenetic si facand sute de selfies cu primul nostru aparat foto de 10 megapixeli. Abia aparusera 10 megapixeli si, pe vremea aia, selfies nu erau (inca) o boala psihica. Ajuns acasa la 7 dimineata (prima noapte dansata din viata mea si prima zi fara pic de somn). Sora-mea s-a dus la biserica (facea un proiect de cercetare cu imigrantii romani din Italia si se ducea in fiecare duminica la biserica, sa se intalneasca cu o mini-comunitate), iar eu mi-a petrecut cateva ore vorbind la telefon cu ai nostrii (prima data cand am fost plecat de acasa atat de mult timp) si cu El. Dupa-amiaza am fost la masa la tanti Titica, care avea un baiat de varsta noastra in Romania si vroia sa ne petrecem Sf. Nicolae in familie, fie ea adoptiva. Am mancat cel mai bun peste din viata mea si m-am “indragostit” iremediabil de tanti Titica, cu povestile ei despre Romania si sfaturile de viata, calde si binevoitoare. (Am si vizitat-o la Eforie, dupa cativa ani. Era in tara pentru o perioada si ne-a invitat la ea, cu parinti cu tot. Am pierdut legatura cand s-a mutat in Elvetia, dar mi-am propus sa o caut pe internet). A urmat o plimbare spre casa, prin fulgii primei ninsori (ninsoarea in Ancona e o gluma, dar prima ninsoare a avut o magie a ei) si un vant teribil. Cred ca am vorbit continuu, pana ne-am bagat in pat. Nu ne venea sa credem, nici mie si nici sora-mii, ca fetele care au trait ziua aia suntem tot noi.  Am adormit cu zambetul inca inghetat pe buze.
Intreaga perioada cat am fost Erasmus (~90 de zile) a fost una dintre cele mai frumoase din viata mea. A fost, cu siguranta, cea mai lunga perioada cu fericire noua in fiecare zi. Pentru mine, a fost un timp de mturizare, de crescut aripi, de testat limite si confirmat identitati. A fost prima data cand a trebuit sa ma descurc singura, intr-o tara straina si o limba straina (pe care nu o invatasem deloc inainte sa plec de acasa. Toate eforturile noastre de pregatire s-au redus la cumparat dictionar. Pana la finalul celor 3 luni, vorbeam fluent – nu perfect, desigur. Si am scris o lucrate de cercetare de 40 de pagini in italiana, citita si evaluata de o profesoara italianca). A fost prima data cand am interactionat cu oameni din alte tari, alte culturi. Prima data cand mi-am dat seama cine sunt eu, in absenta alor mei si in absenta lui A. Cand am invatat sa fiu sociabila. Cand am inteles ce vad altii in mine. Si ce ma atrage pe mine la altii. M-am indragostit de cel putin 90 de ori in 90 de zile: de oameni, de locuri, de lucruri si de mine. Si am cunoscut-o pe sora-mea cu adevarat, am ales pentru prima data sa o iubesc ca om (nu doar in sensul automat, pentru ca e sora-mea).


6. Prima zi la Ipsos (14 martie 2011) – o raza de lumina intr-un intunecat an 2011. Ziua cand l-am cunoscut pe Sorin, my BFF (sa va faceti o idee, era imbracat in tricou negru de rocker si incerca sa para inabordabil. Dar n-a avut cu cine :)))) A fost prima data cand m-am simtit adult la locul de munca, invatand despre procese si structuri si alte lucruri care lipsisera la ONG-ul unde lucrasem inainte (unde eram 8 oameni de toti). Prima zi la Ipsos a fost o pagina curata: fara pacate, fara prejudecati, fara indoieli. Am putut sa fiu eu insami fara teama ca pot fi judecata pentru greseli deja facute. Fara sa imi fac probleme ca noii mei colegi vor vedea zgariturile/crapaturile/cicatricile dinauntru. Fara sa ma gandesc la lumea din afara biroului; piatra de moara pe care o purtam apasata pe piept m-a asteptat cuminte la usa. Am fost libera, sociabila, curioasa. Am fost eu.


7. Majoratul Sanzianei = primul meu sarut – Toata copilaria am fost grasuta (eufemism). Radeau de mine colegii de scoala, eram praf la sport. Clasic. Nu m-am simtit/considerat frumoasa niciodata pana pe la 16 ani, cand deja slabisem putin. Cand incepusem sa-mi fac o idee despre estetica mea interioara. Am fost o ratusca urata care s-a dezvoltat in ratusca medie (nu in lebada) si care a fost tot timpul constienta de toate defectele personale.
Intamplator sau nu, imi placea sa ma imprietenesc doar cu fete frumoase (nominalizam: Andre, Mada, Lore). Asa incat, de cate ori ma “indragosteam” de cate vreun coleg de liceu (sa zicem… Radu, in clasa a 9a), el se indragostea de o prietena a mea. Invariabil. Nu stiu daca erau baieti care ma placeau, n-am aflat de ei niciodata. Si, desi n-am suspinat prea mult dupa Radu (sau altii ca el), m-am inchis in mine si m-am cam ferit de indragostiri-dezamagiri.
Derulam pana in clasa a 10a, cand Sanziana s-a transferat la noi la liceu. Terminase generala la Scoala 5 si cunostea pe toata lumea. Toata lumea buna, adica. Tin minte si acum ziua cand, in fata laboratorului de fizica, mi-a facut cunostinta cu cel mai cool timp pe care l-am cunoscut in viata mea. Inocent. Tipul s-a oprit sa o salute. Ea era intr-o conversatie cu un grup din care faceam parte si eu. Probabil ne-a prezentat pe toti din grup, dar eu imi amintesc doar partea legata de mine. Mmmmm….
Il cheama Andrei. Cu un an mai mare decat mine, la mate-info. Canta la chitara si juca basket si asculta muzica electronica. Eram fascinata de fiecare cuvant. Nu-mi aduc aminte cum am inceput sa interactionam unul cu altul, dupa momentul de pe hol, in fata laboratorului de fizica. Dar ajunsesem sa-mi petrec fiecare pauza cu el, asezati pe bordura de langa cel mai popular copac din curtea scolii. Luni si luni si luni. Nu m-a invitat niciodata in oras; nu eram convinsa ca ii place de mine “in sensul ala”. Cu atat mai mult cu cat stiam ca se despartise de o tipa pe care eu o consideram fotomodel si care n-avea absolut nimic in comun cu mine. Luni si luni si luni. Langa copacel. Au fost si cateva conversatii telefonice. Din alea cand nu vrei sa transmiti informatie, doar sa vorbesti. Pe vremea cand nu-ti foloseai mobilul decat pentru transmit informatie pentru ca era scump!!! Poate, totusi, ii placea un pic de mine. Dar nu stiam inca.
Ziua Sanzianei e in Aprilie, dar memoria nu ma ajuta cu o data exacta. Scriind randurile astea imi dau seama ca nu am deloc memorie de elefant, asa cum credeam. 🙂 A fost ziua cand am aflat, pentru prima data, cum se alchimizeaza oamenii. Magie! Imi amintesc apropo-urile cand ceilalti prieteni ne-au lasat singuri in incapere (“De ce am senzatia ca sunt in plus?” a fost replica cu care a plecat ultimul, Remus). Imi amintesc ca imi batea inima ca un clopot de biserica. Imi amintesc cat de moi erau buzele lui, cat de frumos era conturul lui in intunericul incaperii. Cum degetele mele s-au impletit cu ale lui, in liniste. Sa fiu sincera, imi amintesc absolut fiecare detaliu despre ziua aia. Primul meu sarut. Si prima data cand am fost cu adevarat indragostita de cineva. Dureros de indragostita, dupa cateva zile (pentru ca acel sarut n-a fost urmat niciodata de mai mult). Aveam 16 ani.

Daca ati citit pana aici, sunteti eroi! O sa iau o pauza pentru moment. Pe lista mea, scrisa cu pixul in carnetel, o sa ajung la 100. Daca sunteti interesati, o sa incerc sa va spun si voua tot 100 de povesti.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s