Aproape Craciun si ganduri de Grinch

Imi amintesc, inca, vremurile cand sarbatorile erau prilej de bucurie nemarginita. Copilaria, in umbra vacantelor si a cadourilor, m-a invatat sa privesc Craciunul ca pe ceva pufos si cald. In care sa vrei sa te infasori cu totul si din care sa nu mai iesi decat pentru a povesti colegilor de scoala cat de fain e. Apoi, a venit dragostea (vorbesc despre dragostea romantica) si am inceput sa ma “alchimizez” pe mine insami, sa ma torn in forme si matrite si ma decorez cu tot felul de cadouri. Sub brazii din Poiana Brasov, in vocile colindatorilor si prinsa mereu-mereu intr-o imbratisare. Craciunul – cat de multe poti spune cu un singur cuvant! Si toate de bine. Sau asa credeam.

In ultimii ani – poate din cauza varstei (am uitat sa fiu copil) sau din cauza distantei (fata de familie si tot arsenalul meu sufletesc) – luna decembrie a devenit acel ceva inevitabil de care sa ma tem. Cea mai urata luna din an. O luna in care nu doar ca nu primeaza bucuria, dar in care mi se infatiseaza mai clar decat oricand toate slabiciunile si toate esecurile si toate golurile. Ale mele si ale celorlalti. Vanitate si goana dupa obiecte. Eterna disputa dintre brazii artificiali si brazii naturali. Gesturi-spectacol si presiunea de a fi fericit, cel mai fericit. Stomace prea pline. Ganduri despre suflet doar daca n-ai cadouri. Fericiri supra-expuse public si un fals simt al competitiei. Planuri si sperante care nu supravietuiesc mai mult de 2 saptamani. O confuzie legata de eul autentic. Graba. Credinta pierduta sau cel putin pusa la indoiala. Uitare. Desertaciune. Si as putea continua; poate-poate ma intelege cineva.

Ramane, totusi, promisiunea unui univers magic. In care sa pot aduce bucurie pura, reala, unui suflet. Nu prin cadourile oferite, ci prin povestile si amintirile din care fac parte. Asa ca ma scutur de melancolie si ma impodobesc cu un zambet. Un zambet plin de speranta ca voi gusta din nou din sclipirea Craciunului. Poate prin ochii nevinovati ai unui copil prins cu totul in vraja momentului. Poate de sub aurora boreala, cu ochii in patru sa nu ma manance vreun urs polar. Sau, poate, incolacita pe canapea, cu un nasuc de catel lipit de obraz si inima plesnind de dragoste. Promit sa ma pregatesc mai bine pentru Craciunul viitor si sa nu ma mai plang. Intre timp, mai beau niste ciocolata calda si mai impachetez niste cadouri, prefacandu-ma ca imi place. V-am pupat. 🙂

P.S. accept idei pentru infrumusetat Craciunul de anul asta, cand sigur nu o sa am nici copil, nici aurora si nici catel. 🙂