Vacanta in Peru – Sandboarding in Desertul Ica

Acum cateva zile, o prietena m-a intrebat de ce nu mai scriu pe blog. Raspunsul e simplu: n-am mai facut nimic interesant (despre care sa vrea cineva sa citeasca). E final de an si m-a ajuns oboseala din urma. Zilele sunt tot mai intunecoase si mai reci. Vreme de stat sub plapumioara si hibernat.

M-am gandit, totusi, sa va mai arat niste poze din Peru. Au trecut deja 6 luni de cand m-am intors si s-a tocit entuziasmul, dar fotografiile sunt inca destul de sugestive. Iar desertul (nu mai fusesem niciodata pana acum intr-un desert) e fantastic! Culorile calde, liniile fluide. Jocuri de lumini si umbre. Sa nu mai vorbim de cer. Pe noi ne-a prins noaptea deoarece unul dinte buggy-uri s-a defectat si a trebuit sa asteptam sa vina altcineva sa ne ia. Astfel incat am avut ocazia sa vad nu doar apusul, ci si bolta instelata. Credeam ca nicaieri nu poate fi cer mai frumos decat in Rogojeni; in Peru am gasit unul cel putin la fel de frumos. Ce-as mai vana ceruri instelate, sa le pot compara intre ele!

Dupa cum stiti, m-am facut aventuriera anul asta. Sau neinfricata. Nu stiu care e cuvantul cel mai potrivit. In orice caz, am vrut neaparat sa incerc sandboarding, cu toate ca am stat in Nazca o singura zi (in care am si  zburat cu avionul deasupra geoglifelor). A fost o zi cam plina si mereu pe fuga, dar am primit ce am vrut. O experienta foarte faina, mai ales multumita soferilor care stiu exact cum sa faca show. Iar peripetiile nu au facut decat sa adauge farmec experientei; sigur nu voi uita prea curand cum s-a stricat buggy-ul si a trebuit sa urcam duna de nisip pe jos. Nici cu ne-a fost teama ca pierdem autobuzul spre urmatoarea destinatie. Iubesc adrenalina!

Asa, ziceam ca am urcat duna “manual”. Daca alergatul pe plaja e greu, cataratul pe dune e super-greu. Picioarele ti se afunda in nisip pana la genunchi (de papuci nici nu mai comentez – am lasat cel putin un kilogram de nisip in camera de hotel, cand am facut dus si m-am schimbat). Plamanii incep sa se razvrateasca – o fi aerul mai rarefiat pe acolo? Si duna pare sa creasca cativa metri cu fiecare pas pe care il faci. Nu stiu cum isi mentin speranta pelegrinii care merg la Mecca, ca eu mi-am pierdut orice urma de incredere dupa vreo 20 de secunde. Ah, si trebuia sa isi care fiecare si placa de sandboaridng in mana!!! Cand stateam pe loc, nu parea grea. Dar legile fizicii functioneaza altfel cand urci prin nisip. A fost criminal de greu. Si criminal de distractiv. Poze mai jos. Plus un filmulet din care reiese ca nu sunt chiar asa de neinfricata (nu am avut curajul sa incerc din picioare).

La masa de pranz, angajatii hotelului ne-au pregatit o mancare traditionala numita “Pachamanca”. Este un mod traditional de a gati, folosit doar pentru ocazii speciale (sarbatori religioase, festivaluri dedicate zeitatilor Inca, nunti sau alte evenimente in familie). Si pentru a intretine turistii :). Alimentele sunt invelite in frunze de plantan/bananier, apoi asezate pe un strat de pietre fierbinti si ingropate cu frunze si pamant.Procesul dureaza cateva ore. Multe tipuri de cartofi (nu stiu daca am mentionat pana acum, dar Peru are peste 350 de specii de cartof care pot fi consumate de oameni sau animale), fasole verde, placintele din malai umplute cu pui (aveau gust de mamaliga) si diferite tipuri de carne. Am ajutat la asezarea mesei si am multumit Mamei Natura (Pachamama).

Nu sunt multumita deloc de pozele din concediu. Sper ca in vacanta urmatoare sa ma descurc mai bine. Dar cred ca zambetul meu exprima clar cat de mult mi-a placut in Peru.

 

Si filmuletul. Nu se aude, dar am tipat pana in ultima secunda. Dar mi-a placut foarte mult si abia astept sa mai merg!